Virusul hepatitei C

Virusul hepatitei C este un virus ARN care apare la nivel mondial. Provoacă hepatită C.

Ce este virusul hepatitei C?

Virusul hepatitei C (VHC) este un virus învăluit cu un singur fir de ARN. Aparține familiei Flaviviridae și genului hepacivirus. Virusul cu polaritate pozitivă este singurul virus ARN cunoscut, cu excepția retrovirusurilor, care poate provoca o boală infecțioasă cronică.

Virusul a fost menționat pentru prima dată în 1974 drept virusul hepatitei non-A-non-B. Cu toate acestea, abia în 1989/1990, agentul patogen a fost secvențiat și de acum numit virusul hepatitei C. Întreaga frecvență a genomului virusului este supusă protecției brevetului. Titularul brevetului este în prezent compania farmaceutică Novartis.

Împreună cu virusul Epstein-Barr, agentul cauzal al febrei glandulare a Pfeiffer, virusului hepatitei B și virusului herpetic uman 8, VHC este unul dintre virusurile care sunt responsabile pentru majoritatea cancerelor din întreaga lume. Aproximativ 10-15% din toate cazurile de cancer sunt cauzate de infecția cu aceste virusuri umane.

Ocurență, distribuție și proprietăți

Oamenii sunt singurele gazde naturale ale virusului hepatitei C. Maimuțele pot fi de asemenea infectate, dar foarte rar dezvoltă o infecție cronică. Virusul este răspândit în toată lumea. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează că există peste 170 de milioane de purtători de virus. Boala nu se manifestă la toți operatorii de transport, astfel că numărul persoanelor care suferă este puțin mai mic.

Prevalența este cea mai mare în țări precum Japonia, Egipt sau Mongolia. În Egipt, de exemplu, rata mare de prevalență se datorează canulelor contaminate utilizate în tratamentul schistosomiazei. Schistosomiaza este o boală a viermilor care este răspândită de gazde intermediare în apele calde interioare. În Europa și SUA, rata prevalenței este mai mică de 0,02. În timp ce subtipurile 1a, 1b și 3a se găsesc în principal în Europa și America, subtipul 1b domină în Asia. Genotipul 4 predomină în Africa, genotipul 6 în Hong Kong și Vietnam Genotipurile 2 și 3 se găsesc la nivel mondial, dar sunt reprezentate într-o măsură mai mică.

Virusul hepatitei C este transmis parenteral. Parenteral înseamnă „ocolirea intestinului”. Infecția apare de obicei prin produse sanguine contaminate sau cu sânge. Transmiterea sexuală este extrem de rară. Abuzul de droguri intravenoase, piercing-urile și tatuajele sunt considerate factori de risc pentru infecția cu virusul hepatitei C. Dializa este, de asemenea, un factor de risc. Acest lucru este valabil mai ales în cazul dializelor care au fost efectuate înainte de 1991. Înainte de 1991, virusul nu fusese încă secvențiat, deci nu a putut fi detectat. La o treime dintre pacienți, calea de transmitere nu este cunoscută.

Boli și afecțiuni

În faza acută, hepatita C este de obicei asimptomatică sau însoțită de puține simptome. În 85 la sută din toate cazurile de infecție, boala nu este, prin urmare, diagnosticată în stadiile incipiente. După o perioadă de incubație de la două săptămâni la două luni, cei afectați suferă de epuizare, oboseală sau pierderea poftei de mâncare. Articulațiile pot fi dureroase sau cel infectat poate simți o tensiune sau o presiune în partea superioară a abdomenului drept. Icterul se dezvoltă la câteva persoane afectate. Din cauza leziunilor hepatice, urina poate fi întunecată, iar scaunul poate fi de culoare argilă. Dacă aceste simptome tipice ale ficatului sunt absente, majoritatea bolnavilor percep boala ca o infecție ușoară asemănătoare gripei în faza acută.

În mai mult de 70 la sută din toate cazurile de boală, cu toate acestea, hepatita C ia un curs cronic după faza acută. Dacă este lăsată netratată în stadiul cronic, infecția duce la ciroza hepatică la 25 la sută dintre pacienți. Ciroza hepatică se caracterizează prin degenerarea cronică a țesutului hepatic. Aceasta creează o structură de țesut nodular în ficat care restricționează sever funcția organului. În plus, în locul celulelor funcționale hepatice se formează mai mult țesut conjunctiv.

Funcția ficatului poate fi restricționată din punct de vedere al funcției de sinteză prin albumine și / sau factori de coagulare. Rezultatul este o tendință crescută de sângerare și formarea de edem.Simptomele tipice ale cirozei hepatice sunt, de asemenea, ascita, splina mărită, înroșirea palmelor, o limbă de lac roșu și caputul medusae, un semn vascular clar pe abdomen.

Ciroza hepatică este, de asemenea, o așa-numită afecțiune precanceroasă facultativă. Aceasta înseamnă că un cancer malign se poate dezvolta din ciroză. Această tumoră malignă a țesutului hepatic este cunoscută sub numele de carcinom hepatocelular (HCC).

În cursul hepatitei C, se pot dezvolta și alte boli mediate de anticorpi. Aceasta include, de exemplu, crioglobulinemia. Este o inflamație a vaselor de sânge (vasculită) care este asociată cu dureri articulare, dureri musculare și neuropatii. Poliarterita nodosa este, de asemenea, o vasculită care se poate dezvolta pe baza hepatitei C. Cei afectați prezintă simptome nespecifice precum febră, transpirații nocturne și scădere în greutate. Majoritatea celor afectați suferă, de asemenea, de tulburări nervoase. Implicarea SNC (sistemul nervos central) cu [accident vascular cerebral, lovituri]] este de asemenea posibilă.

Hepatita C poate provoca, de asemenea, sindromul Sjogren. Sindromul Sjogren aparține grupului de colagenoze. În această boală, celulele imune atacă glandele lacrimale și glandele salivare și provoacă modificări inflamatorii ale sistemului nervos central și ale organelor interne.

Există, de asemenea, relații de cauzalitate între hepatita C și rezistența la insulină, diabetul zaharat și simptomele depresive. Terapia standard pentru hepatita C este o combinație de diferite antivirale. În funcție de genotip se utilizează diferite medicamente. În tratamentul hepatitei C, se așteaptă efecte secundare severe.