transcytoză este un tip de transport de substanțe în care o anumită substanță este absorbită în celulă prin endocitoză și eliberată înapoi în spațiul extracelular prin exocitoză. Transcitoza este controlată de receptori și are loc în principal în epiteliul intestinului, la bariera sânge-creier și în placentă. Consecințele unei afecțiuni transcytosis depind de locație.
Ce este transcitoza?
Zona din spatele unei biomembrane este o zonă controlată în mare măsură care protejează interiorul din exterior și permite celulei, de exemplu, să-și construiască și să-și mențină ulterior mediul celular. Acest mediu specific este vital pentru celule, deoarece permite procesele lor funcționale esențiale.
Stratul dublu al unei membrane biologice este format din fosfolipide și, prin urmare, poate fi trecut numai de gaze și molecule minuscule neîncărcate. Ionii și alte substanțe cu eficiență biologică nu pot trece cu ușurință prin acest strat. Datorită naturii lor hidrofile, ele sunt menținute de stratul lipidic al biomembranului ca o barieră.
Din acest motiv, sunt necesare mecanisme de transport care să contrabandeze ioni în anumite celule. Astfel de mecanisme corespund mecanismelor de transport cu membrană, care transportă substanțe printr-o membrană biologică. Transportul cu membrană poate corespunde transportului transmembranei în sensul transportului difuz, activ sau pasiv.
Pe lângă transportul transmembranei, în corpul uman au loc așa-numitele transporturi de materiale care se deplasează cu membrană. Există trei tipuri de transporturi cu deplasare a membranei. Pe lângă endocitoză și exocitoză, transcytoza este una dintre ele. În medicină, transcitoza înseamnă transportul substanțelor cu ajutorul receptorilor. Substanțele sunt transportate prin celule cu ajutorul receptorilor.
Funcție și sarcină
Transcytoza este, de asemenea, numit Cytopempsis desemnat. Este un transport de substanțe cu ajutorul receptorilor. Majoritatea receptorilor corpului uman sunt receptori celulari care corespund mai ales proteinelor. Unii dintre ei sunt sub formă de receptori ai membranei din membrana celulară, de exemplu receptorii opioizi. Receptorii nucleari sunt localizați în citosol sau nucleul unei celule, cum ar fi receptorii de steroizi, de exemplu.
Toți receptorii din corpul uman au o potrivire specifică pentru anumite molecule. Potrivirea poate fi adaptată la liganzi sau părți mai mari ale moleculei. Legarea substanțelor la receptori funcționează conform principiului ajustării: numai anumite substanțe se potrivesc anumitor receptori.
Procesul de transport al transcytozei folosește structura și funcția specifică a receptorilor. Materialul din afara unei biomembrane sau celule specifice poate fi transportat prin celula respectivă utilizând un transport dependent de receptor. Prin urmare, principiile endocitozei și exocitozei se întâlnesc în transcytosis.
În endocitoză, materialele necelulare sunt invadate și restrânse în celulă, deoarece anumite părți ale membranei celulare se transformă în interior. La rândul său, exocitoza elimină substanțele din celulă. Ambele principii sunt relevante pentru transcytosis, în măsura în care substanța trebuie să intre mai întâi în celulă în acest tip de transport de substanțe pentru a ieși din nou pe partea cealaltă.
La fel ca în cazul endocitozei, veziculele se formează în timpul absorbției substanțelor în timpul transcitozei. Similar cu procesele de exocitoză, veziculele cu substanța pe care le conțin sunt eliberate din nou la exterior în timpul transcytozei. În transcitoză, acest transport exterior corespunde veziculelor trecute la celula vecină sau în spațiul extracelular. Nimic nu se schimbă în conținutul și compoziția substanțelor transportate.
Transcitoza este realizată în principal de celulele epiteliale ale vaselor și de celulele epiteliului intestinal. Un alt transport de substanțe nu este posibil în aceste cazuri din cauza joncțiunilor strânse în spațiile dintre celule. Receptorii transcytosis sunt, de exemplu, receptorii Fc legați de membrană, care sunt localizați în placentă. Astfel de receptori sunt, de asemenea, prezenți pe epiteliul intestinal al copilului apical, unde transportă IgG matern la făt, prin transcytosis. În plus, transcitoza mediată de receptori are loc la bariera sânge-creier.
În timpul transcytosis, receptorul recunoaște substanța în cauză și o ia în celulă prin endocitoză. Trecerea prin celulă are loc într-o vezicule, care este externată din nou pe partea cealaltă a celulei prin exocitoză.
Boli și afecțiuni
Dacă procesele de transcitoză sunt afectate, acest lucru poate avea consecințe grave asupra sănătății, deoarece acest lucru înseamnă că numeroase substanțe nu mai ajung la locul lor de utilizare. De exemplu, o afecțiune transcytosis în timpul sarcinii este deosebit de fatală. Trecerea anticorpilor materni în embrion este asociată cu protecția cuibului. Aceasta este o protecție naturală a nou-născuților împotriva bolilor infecțioase în contextul imunizării pasive.
În ultimele săptămâni de sarcină, anticorpii IgG ai mamei traversează placenta cu ajutorul transcitozelor și ajung la copil. După naștere, nou-născutul are protecție de bază împotriva multor agenți patogeni. În primele săptămâni după naștere, această protecție este singura disponibilă, deoarece copilul nu își produce încă anticorpii. După aproximativ trei luni, începe auto-producția de anticorpi transferați.
Dacă nu se transferă anticorpi de la mamă la copil ca parte a unei transcitoze perturbate, nu există protecție cuib după naștere. Nou-născutul este sensibil sensibil la boli infecțioase și poate fi chiar îngrijit ca internat.
Tulburările în transcytoza la bariera sânge-creier sunt, de asemenea, fatale. Creierului îi lipsește substanțe importante în astfel de tulburări. Întrucât creierul este centrul de control al tuturor proceselor corpului, consecințele pot fi în mod corespunzător severe.
