citokinele

Conform termenului citokinele este rezumat un grup foarte diferențiat de peptide și proteine ​​care, ca substanțe mesagere, au o influență semnificativă asupra reacțiilor imune ale celulelor sistemului imunitar innascut și adaptiv.

Citokinele includ interleukine, interferoni, factori de necroză tumorală și alte polipeptide sau proteine. Citokinele sunt formate în cea mai mare parte - dar nu exclusiv - din celule ale sistemului imunitar și se atașează de receptorii speciali ai diferitelor celule ale sistemului imunitar pentru a realiza activarea necesară a celulelor țintă.

Ce sunt citokinele?

Sistemul imunitar uman este format în principal din două componente, sistemul nespecific, fixat genetic și cel de protecție imunitar adaptativ, dobândit.

Componenta modificată genetic a sistemului imunitar poate răspunde în câteva minute. Aceasta include, de exemplu, reacții inflamatorii și fagocitoză. Apărarea imună adaptativă este mult mai lentă în răspunsurile sale imune, dar avantajul său este că se poate adapta la provocările prezentate de noi agenți patogeni la care sistemul imunitar innascut nu are niciun răspuns. Celulele din ambele părți ale sistemului imunitar - comparabile cu sarcinile poliției - trebuie să reacționeze rapid și corespunzător la situații neprevăzute prin uciderea germenilor patogeni sau prin descompunerea substanțelor dăunătoare.

Controlul necesar al celulelor imune implicate este preluat de citokine, care sunt de obicei eliberate de celulele imune în sine. Acestea sunt proteine ​​sau polipeptide care se leagă ca substanțe mesager de receptorii specifici ale celulelor țintă. Citokinele nu trebuie să intre în celula țintă pentru a induce celula să răspundă după cum este necesar. „Mesajul” unei citokine poate conține, de exemplu, stimularea reproducerii prin divizare, proliferare sau instrucțiunea de a diferenția într-o etapă activă.

Anatomie și structură

Răspunsurile imune sunt foarte diferențiate și complexe, astfel încât controlul sistemului imun, în mod analog, trebuie să constea din mesaje sau instrucțiuni diferențiate.

Deoarece fiecare substanță de mesagerie poate transmite o singură instrucțiune specifică către celulele țintă specificate, numărul substanțelor de mesagerie cunoscute care sunt numărate printre citokine este foarte mare. Cinci grupuri diferite de substanțe alcătuiesc clasa citokinelor. Acestea sunt interferonii (IFN), interleukinele (IL), factorii de stimulare a coloniei (LCR), factorii de necroză tumorală (TNF) și chemokinele.

Interferonii, interleukinele și substanțele care sunt numărate printre factorii de stimulare a coloniei sunt în mare parte proteine ​​sau polipeptide cu lanț relativ scurt, care sunt formate din aproximativ o sută până la șase sute de aminoacizi. Grupul de chemokine este format din proteine ​​cu lanț mai scurt, cu mai puțin de 100 până la maximum 125 de aminoacizi, astfel încât aproape toate sunt polipeptide. O proprietate obișnuită a citokinelor este aceea că acestea nu trebuie să pătrundă în celulă pentru a fi stimulate, ci că nu se atacă decât pe receptorii speciali care ies din membrana celulară pentru a fi eficienți.

Funcție și sarcini

Substanțele individuale care aparțin uneia dintre grupurile de citokine au funcții și sarcini diferite. Cu toate acestea, toate activitățile pot fi legate de controlul și influența sistemului imunitar moștenit și dobândit. Interferonii sunt eliberați în principal de leucocite precum macrofage și monocite. Acestea stimulează celulele să producă proteine ​​speciale care au proprietăți antivirale și anti-tumorale și, astfel, au un efect de stimulare a imunității.

Interleucinele permit globulelor albe din sânge (leucocite) să comunice între ele pentru a controla apărările concentrate și reacțiile inflamatorii împreună cu factorul alfa de necroză tumorală. Aceasta include, de asemenea, efecte sistemice, cum ar fi declanșarea febrei și creșterea permeabilității, care în unele cazuri poate duce, de asemenea, la condiții periculoase dacă sângele poate pătrunde în țesut din cauza permeabilității crescute a vaselor de sânge. Factorii de stimulare a coloniei includ factori de creștere a globulelor albe și roșii. Substanțe precum eritropoietina (EPO), cunoscută și ca agent de dopare interzis, și trombopoietină sunt printre ele.

Factorul de necroză tumorală este o substanță de mesagerie multifuncțională, care este eliberată în principal de macrofage. TNF poate controla activitățile diferitelor celule imune. TNF poate, de exemplu, să inițieze apoptoza (moartea celulelor), dar poate provoca proliferarea celulară, diferențierea celulelor și eliberarea de alte citokine. Chemokinele constau din proteine ​​semnal mici care pot determina celulele să migreze spre cea mai mare concentrație de chemokine. Astfel de migrații pot fi observate la locurile de inflamație locale cu o acumulare de anumite celule imune.

Vă puteți găsi medicamentul aici

boli

Controlul foarte diferențiat și complex realizat de citokine sugerează că pot exista și reacții incorecte cu efecte asupra sistemului imunitar. Răspunsurile imune pot fi, de exemplu, prea slabe sau prea puternice, sau altfel direcționate greșit.

Tulburările sistemului imunitar pot apărea endogen, adică fără nicio influență externă recunoscută sau datorită efectelor germenilor patogeni sau substanțelor toxice. Supra reacțiile tipice ale sistemului imunitar cu deficiențe de sănătate ușoare până la severe sunt reacțiile alergice.O formă specială a unui răspuns imun alergic este șocul anafilactic, care se poate extinde într-un timp foarte scurt de la o reacție imunitară locală la o reacție sistemică cu o stare de pericol pentru viață, datorită eliberării de cantități mari de substanțe mesagere inflamatorii. .

La fel de bine cunoscute ca reacții alergice ale sistemului imunitar, sunt reacții autoimune direcționate greșit, care sunt îndreptate împotriva țesutului propriu al corpului, deoarece celulele țesutului nu se pot „identifica” în mod corect și sunt, prin urmare, privite ca străine sau pentru că citokinele nu pot clasifica celulele ca fiind proprii din cauza propriilor defecțiuni. Bolile autoimune tipice și relativ frecvente sunt poliartrita și artrita reumatoidă. Există o acumulare crescută de interleucină-1 în articulații, astfel încât substanța cartilaginoasă este descompusă mai mult decât este acumulată.

Procese similare pot avea loc în oase dacă osteoclastele degradante sunt din ce în ce mai active, fără ca osteoblasmele care construiesc oase să poată compensa degradarea. Un exemplu de reacții imunitare direcționate greșit cauzate de germenii patogeni este SIDA imunodeficienței dobândite, care este declanșată de virusul HIV prin atacul asupra celulelor T ajutatoare.