Canale semicirculare

Cei trei împerecheți și echipați cu mecanoreceptori Canale semicirculare în urechea internă aparțin organelor de echilibru și sunt aproape perpendiculare între ele, astfel încât un canal semicircular este disponibil pentru fiecare dintre cele trei direcții principale de rotație în spațiul tridimensional.

Canalele semicirculare reacționează sensibil la accelerațiile de rotație, dar nu la rotații uniforme. Ele sunt umplute cu endolimfa, care, datorită principiului inerției, începe să se miște atunci când este accelerată și îndoiește fire senzoriale mici, care emit un semnal electric corespunzător nervului vestibulocochlear.

Care sunt canalele semicirculare?

Cele trei canale semicirculare localizate în osul petros al urechii interne împreună cu cele două organe otolit sacculus și utriculus formează echilibrul pereche sau aparatul vestibular. Principiul funcțional al canalelor semicirculare se bazează pe inerția endolimfei, care este localizată în canalele semicirculare.

În cazul unei accelerații de rotație, care poate fi cauzată și de o rotație rapidă a capului, rămâne momentane endolimfa canalului semicircular, care se află în planul de rotație. În ampulă, îngroșarea inferioară a canalului semicircular, există un mecanoreceptor cu păr senzorial care este îndoit de mișcarea endolimfei și trimite un semnal corespunzător nervului vestibulococlear.Oprirea unei mișcări rotative este, de asemenea, percepută ca o accelerație, dar ca o accelerație în sens invers.

Canalele semicirculare reacționează extrem de rapid la accelerațiile de rotație, datorită principiului lor de funcționare. Un dezavantaj este că endolimfa „se răsucește” scurt după fiecare accelerație înainte de a veni din nou în poziția inițială. În timpul fazei calmante, care poate dura până la o secundă după o piruetă, o accelerație este resimțită subiectiv, deși în mod obiectiv nu există.

Anatomie și structură

Canalele semicirculare mici, sub formă de tub, în ​​labirintul membranos din urechea internă stângă și dreaptă apar toate din vestibul, cu care sunt conectate cele două organe otolit pentru detectarea senzorială a accelerațiilor liniare. Canalele semicirculare au fiecare o îngroșare la un capăt direct deasupra vestibulului, crista ampullaris, în care se află capătul celulei receptoare.

O capsulă mică, cupula, se revarsă peste ampulari crista, care este umplută cu un gel și în care ies părurile senzoriale ale mecanoreceptorului. Crista cu cupula așezată deasupra închide practic canalul semicircular în acest moment. Deoarece endolimfa, care umple toate organele vestibulare, se deplasează scurt împotriva pereților canalului semicircular datorită inerției sale în timpul unei accelerații de rotație și „ia” cupula cu ea, firele senzoriale sunt îndoite și generează un potențial electric pe care îl transmit nervului vestibulo-cohlear.

Întregul labirint membranos este înconjurat de perilimă, care se distinge de la endolimfa din organele vestibulare printr-o inversare a raporturilor electroliților. Endolimfa este bogată în potasiu și săracă în sodiu, în timp ce perilima, care este identică cu limfa extracelulară a restului țesutului corpului, este săracă în potasiu și bogată în sodiu.

Funcție și sarcini

Cea mai importantă sarcină și funcție a canalelor semicirculare este „cooperarea” cu organele otolit, sistemul proprioceptor, cunoscut și sub numele de sistemul proprioceptor, și menținerea corpului în echilibru și declanșarea anumitor reflexe oculare. Un reflex important este reflexul vestibulo-ocular (VOR), ceea ce face posibilă fixarea fermă a unui obiect chiar și cu mișcări ale capului foarte rapide.

Organele vestibulare sunt conectate direct la mușchii ochilor și declanșează mișcări corective involuntare ale ochilor împotriva direcției de accelerație, care poate fi mult mai rapidă decât mișcările oculare voluntare. Un alt avantaj al VOR este că puteți păstra cu atenție mediul staționar, chiar și cu mișcări complexe, cum ar fi alergarea și săriturile. Efectul este oarecum comparabil cu o cameră de giro-stabilizată folosită pe platformele mobile.

Rapoartele de accelerare ale canalelor semicirculare sunt foarte rapide, semnificativ mai rapid decât viziunea centrală, deoarece creierul trebuie să furnizeze mult mai puțin „proces de lucru” pentru rapoartele vestibulare decât cu vederea centrală. Interacțiunea mai multor sisteme de senzori pentru coordonarea mișcărilor are avantajul că un senzor poate compensa defecțiunea altuia cel puțin pentru un anumit timp. În acest fel, putem să stăm în poziție verticală chiar și în întuneric complet și să mergem în ciuda pierderii vederii.

Din păcate, canalele semicirculare furnizează rapoarte false pentru o scurtă perioadă de timp după fiecare oprire a unei accelerații, deoarece endolimfa rămâne puțin din cauza inerției, astfel încât firele senzoriale rămân scurt distras și raportează impresii de accelerație „greșite”. Dacă în acel moment există o vedere bună asupra împrejurimilor sau a suprafețelor de referință, creierul ia impresiile vizuale ca fiind „corecte” și suprimă impresiile de mișcare „greșite” în mai puțin de 100 de milisecunde.

Vă puteți găsi medicamentul aici

boli

Cele mai frecvente reclamații legate de canalele semicirculare sunt așa-numitele amețeli, care pot fi foarte incomode și pot fi identificate din diverse cauze.

Amețelile ca simptom-cheie - de asemenea în neurologie - sunt înțelese ca simptome precum percepția incorectă a mișcării. Amețelile pot fi însoțite de dureri de cap și greață sau vărsături. Vertijul pozițional paroxistic periferic benign (BPPV) este în topul listei de frecvențe cu aproximativ 17% din cauzele tuturor simptomelor vertijului. Este o boală benignă care poate fi precedată de o leziune traumatică a creierului sau de o inflamație a nervului vestibular. BPPV este cauzată de detașarea unuia sau mai multor cristale de calcită de unul dintre cele două organe otolit și de deplasarea lor în canalul semicircular posterior. Acest lucru este posibil, deoarece endolimfa este conectată între ele.

Chiar dacă simptomele pot fi grave, problema poate fi rezolvată prin poziții adecvate ale corpului, deoarece bobul de cristal poate părăsi din nou canalul semicircular într-un mod natural. Pe lângă unele alte cauze ale amețelilor precum neurotoxine, alcool și alte otrăvuri, boala Menière este un motiv relativ frecvent pentru apariția simptomelor cu aproximativ 10%. Boala Menière se bazează pe suprapresiunea endolimfei în urechea internă. Atacurile severe de amețeli sunt însoțite, de obicei, de tinitus și de pierderea auzului incipient.