osificare perichondrală corespunde creșterii în grosime a oaselor. Această creștere are loc prin etapa intermediară de formare a cartilajelor. Tulburările de formare a osului perichondral sunt prezente, de exemplu, în boala oaselor de sticlă.
Ce este osificarea perichondrală?
Osificarea sau osteogenezei este un proces de formare a oaselor. Organismul efectuează osteogeneză atât pentru creșterea lungimii, cât și pentru grosime. Osificarea este relevantă și după fracturi și alte leziuni osoase.
Odată cu osificarea, se face o distincție între o formă desală și chondrală. Osificarea desală este osteogeneza directă. Aceasta înseamnă că materialul osos este format din țesut conjunctiv fără pași intermediari. În schimb, osificarea chondrală corespunde osteogenezei indirecte. În timpul acestui proces, osul este format printr-o etapă intermediară. Această etapă intermediară corespunde formării cartilajului. Produsul osificării indirecte se numește os de înlocuire.
Osificarea chondrală poate fi împărțită în continuare în osificare perichondrală și enchondrală, în funcție de direcția de atașare a acesteia. În formă perichondrală, creșterea are loc în lățime. Țesutul osos este atașat de țesutul existent din exterior. Pe de altă parte, osificarea enchondrală are loc din interior. Ca o creștere a grosimii, osificarea perichondrală este o formă de osteogeneză.
Funcție și sarcină
Oase vii. Oamenii observă că acesta este cazul în special în urma unei fracturi osoase, care se poate vindeca din nou prin procesele de creștere. Procesele de osificare sunt la fel de cruciale pentru acest fenomen ca și pentru procesele de creștere din primii ani de viață.
Cel mai important material pentru formarea oaselor este mezenchima. Acesta este un țesut conjunctiv de susținere care iese din mezoderm. În timpul osificării chondrale, corpul formează inițial elemente scheletice cartilaginoase din mezenchimă, care mai sunt denumite și scheletul primordial. Osteogeneza indirectă continuă cu osificarea acestui țesut cartilaginos.
Osificarea din interior corespunde osificării enchondrale. Vasele de sânge cresc în cartilaj și sunt însoțite de celulele mezenchimale. Celulele mezenchimale imigrate suferă un proces de diferențiere și devin fie condroclasti, fie osteoblaste. Chondroclastele descompun cartilajele. Osteoblastele, pe de altă parte, sunt implicate în construirea oaselor.
În plăcile epifizei există procese permanente de formare și descompunere care permit osului să crească în lungime. Această creștere se mai numește și creștere interstițială. Aceasta creează un spațiu interior în interiorul osului, care este denumită măduva primară. După ce a fost înlocuit cu celule mezenchimale pluripotente, această măduvă primară devine măduva osoasă.
Pe lângă creșterea în lungime, există și creșterea în grosime. Acest proces corespunde osificării din exterior, adică osificarea perichondrală. În timpul acestui proces, osteoblastele se separă de pielea cartilajului (perichondrium). După detașare, acestea sunt depuse sub formă de inel în jurul modelului cartilajului. Acest lucru creează o manșetă așa-numită os. Osificarea perichondrală apare întotdeauna pe axul median (diafiza) a oaselor tubulare lungi și corespunde creșterii lor apositive.
Punctele de osificare în contextul osificării se mai numesc centre de osificare sau nuclee osoase. Atât în osificare perichondrală cât și enchondrală, osteoblastele implicate eliberează osteoid. Enzimele osteoblastice au influență și susțin depunerea sărurilor de calciu. După aceste procese, osteoblastele devin osteocite.
Când fracturile osoase sunt vindecate, procesele de osificare duc la oase împletite și fibre, care devin din ce în ce mai rezistente prin procesele de remodelare osoasă. În timpul creșterii osoase, creșterea longitudinală are loc în secțiunea plăcii de creștere de pe piesa de mijloc, în jurul marginii căreia se află mansetele osoase perichondrale.
Condrocitele se înmulțesc în cele din urmă în direcția epifizei. Există o ofertă de condrocite nediferențiate în zona de rezervă. Zona de proliferare conține condrocite active care se înmulțesc într-un mod mitotic, formând astfel coloane longitudinale. În zona hipertrofică, condrocitele coloanei cresc hipertrofic și mineralizează septa longitundinală.
Numai în zona de deschidere sunt secretate enzimele care construiesc septa transversală. Septa longitudinală este osificată de osteoblaste în zona de deschidere. La sfârșitul fazei de creștere, dia- și epifiza cresc împreună.
Boli și afecțiuni
Bolile legate de osteogeneză sunt cunoscute și ca tulburări de formare a oaselor. Acest grup include, de exemplu, achondroplazia legată de mutații, care este cunoscută a fi cea mai frecventă cauză de statură scurtă legată genetic. O mutație punctuală a genei receptorului factorului de creștere FGFR-3 perturbă formarea cartilajului. Zona de creștere osoasă se osifică prematur și astfel restricționează creșterea lungimii brațelor și picioarelor. Această tulburare este o tulburare de osificare endocondrală.
Majoritatea celorlalte tulburări de creștere osoasă afectează, în principal, enchondralul și mai puțin osificarea perichondrală. Un al doilea exemplu din același grup de boli este Fibrodysplasia ossificans progresiva, în care țesutul conjunctiv osifică prematur. Motivul pentru aceasta este un semnal lipsă de oprire pentru gena care controlează creșterea scheletului în dezvoltarea fătului.
Pe lângă osificarea endchondrală, boala oaselor de sticlă afectează în mod direct și osteogeneza perichondrală. Colagenii de tip I sunt un element principal al țesutului conjunctiv și sunt relevanți pentru orice structură a matricei osoase. În boala oaselor de sticlă, o mutație punctuală a colagenului de tip I pe cromozomii 7 și 17 modifică structura colagenilor. Din acest motiv, cei mai importanți aminoacizi din colagen sunt schimbați pentru alți aminoacizi. Sinteza de colagen este redusă și răsucirea triplei helix este împiedicată. Prin urmare, colagenii își pierd stabilitatea. Oasele afectate sunt, așadar, de o structură sticloasă și se rup la cea mai mică sarcină.
.jpg)
