Forța absolută

Forța absolută rezultă din puterea maximă și rezervele de energie protejate autonom ale corpului. Forța absolută corespunde astfel forței maxime pe care un corp o poate exercita teoretic împotriva rezistenței. Bolile cu afectarea puterii maxime afectează, de asemenea, puterea absolută.

Care este forța absolută?

Sistemul neuromuscular poate exercita o anumită forță împotriva rezistenței. Prin căile nervoase motorii eferente, oamenii oferă mușchilor instrucțiuni de a se contracta folosind comenzi de la sistemul nervos central. Acest proces poate fi controlat după bunul plac.

Puterea maximă realizabilă a sistemului neuromuscular sub control arbitrar corespunde așa-numitei puteri maxime a unei persoane. Această rezistență maximă depinde în primul rând de calitatea fibrelor musculare. Cu toate acestea, rezistența maximă a unei persoane nu trebuie înțeleasă ca cea mai mare putere de putere posibilă a sistemului neuromuscular. Mai degrabă, această putere de putere cea mai mare corespunde puterii absolute.

Forța absolută constă într-o forță maximă arbitrară și rezerve de putere autonome protejate, care evită controlul voluntar. Forța maximă este, prin urmare, asigurată în mod deliberat. Forța absolută nu poate fi generată la comandă, dar este supusă unor controale autonome și, prin urmare, protecție împotriva consumului. Accesul la rezervele de energie protejate în acest mod se acordă numai în situații de urgență, precum frica de moarte.

Funcție și sarcină

În situații de urgență, oamenii au puteri mai mari decât imaginabile. Poveștile exemplare despre mame mici, care ridică mașina, care își salvează propriii copii din situații de urgență după un accident, sunt mai mult decât un mit. În anumite circumstanțe, oamenii dezvoltă de fapt puteri de neimaginat și cresc mult dincolo de ei înșiși.

Acest lucru este posibil datorită puterii absolute a sistemului neuromuscular sau mai degrabă datorită rezervelor de putere neuromusculară care au fost stocate sub protecție autonomă pentru „urgențe”. Prin urmare, forța absolută este o sumă a forței maxime arbitrare și a rezervelor neretributibile recuperabile care sunt supuse unei protecții independente împotriva accesului. Diferența dintre forța maximă disponibilă practic și arbitrar și forța maximă teoretic pe care o poate produce sistemul nervos-mușchi este cunoscută ca deficit de forță.

Atâta timp cât supraviețuirea este asigurată, organismul nu își eliberează rezervele de putere autonome pentru acces. Din punct de vedere evolutiv, acest „comportament al buncărelor de putere” este un principiu comun de supraviețuire. În general, fiecare organism economisește puterea de dragul supraviețuirii, acolo unde este posibil. Principiul evolutiv al „căii mai ușoare”, preferat de toate ființele vii, are legătură și cu această legătură. Contextul acestui principiu este protecția împotriva rănilor sau a epuizării care poate pune viața în pericol.

Deoarece rezervele de energie ale sistemului neuromuscular sunt protejate de accesul voluntar în circumstanțe normale, acestea sunt disponibile pentru supraviețuire în situații care pun viață în pericol. Rezervele pot fi apelate, de exemplu, în circumstanțe externe, cum ar fi stres emoțional masiv, sub formă de furie sau frică de moarte.

Factorul decisiv pentru forța absolută, pe lângă secțiunea fiziologică a mușchilor, este capacitatea sa operațională, în funcție de stimularea nervului. În situații de urgență și stresante, așa-numitul Leven of Exciting crește în sistemul nervos central. Corpul este mai receptiv la stimuli și transmiterea stimulilor către mușchi poate experimenta, de asemenea, o creștere. Din acest motiv, cu un nivel de excitare moderat ridicat, performanța organismului este cu mult peste medie, iar rezervele de energie sunt eliberate.

Influența hormonală a așa-numiților hormoni de stres este, de asemenea, relevantă pentru eliberare. Cel mai important dintre ele: adrenalina, care stimulează furnizarea de energie.

În plus față de situațiile de urgență, rezervele de stres protejate în mod autonom pot fi, de asemenea, apelate prin influență externă cu stimulare electrică, hipnoză sau substanțe care îmbunătățesc performanța.

Deficitul de forță dintre puterea maximă voluntară și puterea absolută involuntară este de aproximativ 30 la sută pentru o persoană normal instruită. S-a demonstrat că sportul competițional sau antrenamentul IK (antrenament de coordonare intramusculară) reduc deficitul de forță cu aproximativ cinci procente. Pe de altă parte, intervenția în „comportamentul bunkerului de putere” semnificativ biologic evolutiv al organismului nu este neapărat benefică.

Vă puteți găsi medicamentul aici

Boli și afecțiuni

Puterea maximă diferă de la persoană la persoană, de exemplu cu cantitatea de exerciții fizice, cu starea nutrițională și cu mulți alți factori. De asemenea, bolile pot limita puterea maximă a unei persoane, cum ar fi bolile elementelor contractile din mușchi. În acest context, de exemplu, trebuie menționate modificări structurale ale miozinei bazate pe mutații genetice, cum este cazul cardiomiopatiei hipertrofice familiale.

Miopatiile limitează, de asemenea, puterea maximă voluntară. Același lucru este valabil pentru o deficiență sau defect în actină, o proteină de structură musculară contractilă. În plus, bolile inflamatorii ale țesutului nervos alimentat cu motor limitează rezistența maximă lăsând leziuni asupra nervilor care alimentează și afectând astfel conductivitatea țesutului. Aceasta înseamnă că comenzile de contracție ajung doar la mușchi într-o măsură limitată sau deloc.

Boala degenerativă și neurogenă ALS atacă, de asemenea, neuronii cu motor central și, astfel, paralizează treptat toate mișcările musculare din organism. În consecință, o forță maximă redusă duce, de asemenea, la o forță absolută redusă, deoarece forța absolută este suma forței maxime și a rezervelor protejate. În cazul paraliziei musculare, rezistența maximă a acestor mușchi este cu greu disponibilă.

Cu toate acestea, în situații care pun viața în pericol au existat rapoarte despre persoane paralizate, care au putut să se deplaseze brusc din nou, deși într-o măsură mai mică. Acest fenomen se datorează probabil nivelului crescut de excitare, care este în pericol pentru viața în sistemul nervos central și, de asemenea, face ca țesutul nervos deteriorat să fie mai favorabil stimulilor. Cu toate acestea, țesutul nervos distrus complet nu poate fi reactivat chiar dacă viața este în pericol.

O altă posibilă explicație ar putea fi psihicul.De exemplu, în cazul bolilor demielinizante ale sistemului nervos și al paraliziei rezultate, nu poate fi exclusă o remielinare foarte ușoară și, astfel, recuperarea unei anumite conductivități nervoase. Convingerea că sunt paralizați adesea nu permite pacientului să meargă în această situație, chiar dacă a fost posibil într-o anumită măsură. În pericol mortal, acest fenomen psihologic va fi probabil depășit.

În plus, funcțiile exercitate anterior ale țesutului nervos defect pot fi transferate la țesutul nervos sănătos, care, de exemplu, face uz de fizioterapie după un accident vascular cerebral. Un transfer spontan al funcțiilor în caz de pericol mortal acut nu poate fi exclus de la bun început.