Sub Fixarea șuruburilor se înțelege înșurubarea și împletirea oaselor sparte (fracturi) cu material străin sub formă de șuruburi. Șuruburile utilizate pentru aceasta sunt realizate din oțel chirurgical, titan sau materiale similare.
Ce este fixarea cu șurub?
Această formă de osteosinteză este o metodă frecvent utilizată pentru refixarea anatomică internă a fracturilor sau fragmentelor de fractură (fragmente). Avantajul acestei metode este că de obicei trebuie efectuată doar o intervenție chirurgicală minim invazivă. În plus, cu fracturi deplasate (de exemplu articulația gleznei), există doar o ușoară pierdere a suprafeței articulației.
Scopul conexiunii cu șurub este de a repara fracturile sau fragmentele până la vindecarea lor. Axa și aliniamentele necorespunzătoare care au apărut sunt corectate în timpul refixării. Avantajul față de metodele de tratament nechirurgical (conservator) este că anatomia poate fi restaurată precis și într-o manieră vizată. Zona fracturată poate fi practică rapid, mișcată și complet încărcată în funcție de simptome. În acest fel, restricțiile de mișcare și atrofia musculară pot fi prevenite. Mișcarea reduce riscul de tromboză.
Funcția, efectul și obiectivele
Fixarea șuruburilor este utilizată în principal în chirurgie și ortopedie atunci când tratamentul conservator nu este posibil. Acesta este cazul dacă, de exemplu, este o fractură deschisă. Procedura se efectuează sub anestezie. Aceasta poate fi anestezia plexului, anestezia spinală sau anestezia generală. Durata unei astfel de operații depinde de gradul de accidentare. Șederea în spital se ridică la câteva zile, prin care eliminarea ulterioară a materialelor poate fi efectuată și în regim ambulatoriu.
Tratamentul unei fracturi deschise cu fixarea cu șurub reduce semnificativ riscul inflamației ulterioare a oaselor sau a țesuturilor moi. Pentru fracturile superioare și inferioare ale picioarelor, este posibil un tratament conservator, dar osteosinteza are mai mult sens. Datorită stabilizării interne, extremitatea inferioară afectată este imediată după operație. Aceasta înseamnă că pacientul se poate mișca și exercita liber membrul. După câteva zile de exercițiu, piciorul poate fi complet încărcat, în funcție de starea de durere.
Dacă există o traumă multiplă, o fractură multiplă sau o fractură comminuită, fragmentele de fractură sunt repoziționate și fixate. În principiu, fracturile cu fragmente de fractură deplasate sunt tratate cu osteosinteză cu șurub. Scopul aici este întotdeauna repoziționarea și remedierea fragmentelor deplasate și restabilirea oricărei funcții de îmbinare în axa lor anatomică.
Osteosinteza cu șurub nu se folosește numai pentru fracturile legate de traume. Alte domenii de aplicare includ ortopedie. Oasele decupate țintite sunt fixate folosind această procedură pentru aliniere în cazul alinierii axiale (de exemplu, bat genunchii sau picioarele de arc).
Osteosinteza este de asemenea folosită pentru artrodeză (rigidizarea articulațiilor), instabilitate generală sau instabilitate după îndepărtarea tumorii. Dar chiar și în cazul rănilor țesuturilor moi, fixarea cu șurub este uneori preferată fixării plăcii. Procesul operațional este următorul: Imediat ce chirurgul a obținut acces la zona fracturată, fragmentele de fractură sunt aliniate unele cu altele în poziția corectă. Când vine vorba de fixarea efectivă a fracturii, se face o distincție între șuruburile corticale și șuruburile cancele. Ambele sunt așa-numitele șuruburi de întârziere, se presupune că acestea vor strânge punctul de rupere.
Diferența este că șurubul osos cancellos are un arbore scurt și este înșurubat în zona epifizei. Medicul operativ găurește cortexul osului, astfel încât un șurub anulabil să se încadreze în gaură. O gaură mai mică este găurită în fragmentul opus, în care este tăiat un fir pentru șurub cu un instrument special. Acum șurubul este înșurubat în găuri și bucata de os cu firul este trasă de bucata de os cu gaura simplă. Strângerea șurubului leagă bine fragmentele de fractură.
Șurubul cortical, pe de altă parte, este înșurubat în zona diafizei. În comparație cu șurubul osos cancellos, acesta are un ax lung și un fir scurt la capătul inferior. Tot aici, chirurgul găurește o gaură în os în care se înșurubează șurubul. Aceasta este acum înșurubată astfel încât firul să se afle în spatele liniei de rupere. Ca și în cazul șurubului osos cancellos, șurubul cortical strânge ambele fragmente de fractură și le fixează în acest fel.
Riscuri, efecte secundare și pericole
Fixarea șuruburilor este întotdeauna asociată cu o procedură chirurgicală. Aceasta crește riscul de infecție, deoarece o fractură închisă devine o fractură deschisă și germenii pot pătrunde și riscul de infecție crește. În plus, poate duce la restricții funcționale, durere, tulburări de vindecare a rănilor, pseudartroze, instabilitate și artroză.
Posibile complicații grave pot fi slăbirea sau ruperea implantului din cauza defecțiunii materiale. Aceasta poate face ca fragmentele de fractură să alunece și să conducă la malpoziții sau la extremități scurtate. Pentru a preveni acest lucru, urmărirea periodică trebuie efectuată de către chirurgul curant sau ortoped, cu control prin procedee imagistice. Sângerarea secundară, cicatrizarea cu aderențe poate, la fel ca în orice procedură chirurgicală, să apară și aici. Ar trebui să se țină cont întotdeauna de riscurile generale de anestezie, în special la pacienții vârstnici cu o sănătate generală slabă, cum ar fi dificultăți de înghițire, probleme cardiovasculare, tulburări de respirație etc.
În plus, trebuie efectuată o altă procedură chirurgicală pentru a îndepărta materialul. Adesea, materialul nu este îndepărtat la pacienții mai în vârstă, deoarece materialul osos de obicei nu mai este la fel de ferm ca înainte. În caz contrar, poate apărea așa-numita refractură. La copii, însă, materialul trebuie îndepărtat la scurt timp după ce fractura s-a vindecat, deoarece oasele încă cresc.
.jpg)
