Spirils

Spirils sunt un gen de bacterii din familia Spirillaceae. Au fost descoperite în 1832 de savantul natural Christian G. Ehrenberg.

Ce sunt spirilele?

Genul Spirilla a cuprins anterior cinci specii și a fost controversat, deoarece numai speciile Spirillum volutans și Spirillum winogradskyi ar putea fi dovedite a fi înrudite. Cele trei specii Spirillum minus, Spirillum pleomorphum și Spirillum pulli au fost atribuite genului din observații morfologice. O relație directă între specii nu a putut fi dovedită prin compoziția ADN-ului.

Prin urmare, clasificarea inadecvată și improvizată a fost extinsă recent pentru a include categorii generice suplimentare. Genul Spirillum include acum cele 2 specii Spirillum volutans și Spirillum pleomorphum.

Celelalte specii au fost clasificate în alte genuri, cum ar fi Aquaspirillum. În plus, sunt descoperite noi tipuri de spirilla, cum ar fi Aquaspirillum serpens, iar cele mai vechi sunt redenumite. Spre deosebire de membrii genului original al spirililor, acum au fost descoperite și spirile iubitoare de sare, care sunt clasificate în genul Oceanospirillum.

Genospoliile Azospirillum și Herbaspirillum au fost create pentru spirilele care fixează azotul. Minusul de spirillum, care cauzează febra mușcăturilor de șobolan, nu a putut fi încă clar atribuit.

Ocurență, distribuție și proprietăți

Întrucât noua clasificare a fost realizată recent și o descriere a tuturor speciilor din noile genuri de spirilla ar depăși domeniul de aplicare, următoarea secțiune se referă la germenii clasificați inițial în spirilla.

Spirilele sunt bacterii gram-negative. Deci, există un strat subțire de mureină cu o membrană lipidică suprapusă ca plic de celule. Forma rigidă elicoidală este izbitoare și eponimă. Pentru locomoție, spirilele folosesc flageli polietrichebipolari, adică flageli la ambele capete ale celulei spiralate. Spirilele sunt relativ mari, cu un diametru de 1,4–1,7 µm și o lungime de 14–60 µm.

Metabolismul respirator al bacteriei s-a specializat în substraturi organice. Nu este posibilă utilizarea carbohidraților. Spre deosebire de majoritatea organismelor aerobe, spirilumul nu are cataliză. Catalasa este o enzimă care este responsabilă de descompunerea peroxidului de hidrogen. Spirilele sunt deci foarte sensibile la peroxidul de hidrogen.

Datorită defalcării insuficiente a peroxidului de hidrogen, spirilele au proprietăți microaerofile și, prin urmare, preferă mediile cu un nivel scăzut de oxigen. Un mediu cu aproximativ 20% din oxigenul conținut în aerul normal oferă condiții bune de viață pentru bacterie. Spirilla nu poate supraviețui într-un mediu fără oxigen.

Spirilumul este, de asemenea, sensibil la concentrații mari de clorură de sodiu. O concentrație de 0,2 g / L NaCl poate avea deja un efect ucigaș. Din cauza intoleranței lor la Nacl, spirilii se găsesc în special în apa dulce. Deoarece germenul este, de asemenea, microaerofil, acesta supraviețuiește deosebit de bine în apa dulce cu un conținut scăzut de oxigen.

Cu toate acestea, diferite tipuri de spirilla pot fi găsite și în alte lichide. În gunoiul de porc proaspăt, de exemplu, specia Spirillum volutans poate fi detectată într-o concentrație foarte mare.

În ciuda predilecției microaerofile a spirilei, este posibil și în laborator să le cultive la concentrații normale de oxigen. Mediile de cultură speciale sunt necesare pentru o cultivare eficientă, deoarece spirilele nu pot utiliza carbohidrații ca energie.

Boli și afecțiuni

Specia Spirillum minus poate declanșa febra mușcăturilor de șobolan la om. Febra mușcăturilor de șobolan este o boală infecțioasă care apare predominant în Japonia. Modul de transmitere a bolii este cunoscut sub numele de zoonoză. Aceasta descrie o transmitere de la animale la oameni. Infecția poate fi declanșată prin mușcături de la șobolani și alte rozătoare. Alți vectori pot fi animale de companie care mănâncă rozătoare, cum ar fi câinii sau pisicile.

Febra mușcăturilor de șobolan este foarte rar transmisă în întreaga lume și joacă doar un rol major în Japonia. Acolo se numește „Sodoku”. Incubarea bolii poate dura până la trei săptămâni. Modificările la nivelul pielii sunt apoi introduse pe rană. Se formează o erupție roșie, iar pacientul suferă de atacuri de febră care pot dura câteva zile și pot reduce periodic la fiecare 4-5 zile. Boala poate dura săptămâni până luni. Convalescența are loc într-o perioadă de timp similară.

De asemenea, este posibil ca persoana bolnavă să se recupereze fără asistență medicală. Cu toate acestea, unii experți japonezi avertizează asupra consecințelor grave și dau o rată a decesului de 5-10% pentru pacienții care încearcă să vindece febra mușcăturilor de șobolan fără ajutor medical.

Limfangita poate apărea ca simptom de însoțire. Limfangita este o inflamație foarte rară a sistemului limfatic. Cel mai evident simptom al limfangitei sunt dungi dureroase, roșii, care apar sub piele pe sistemul limfatic. Traiectele limfatice din țesutul adipos subcutanat (subcutis) sunt afectate în special.

La febra mușcăturilor de șobolan, șuvițele tipice pornesc de la erupția roșie pe rana infectată. Ganglionii limfatici din apropierea focului inflamației se măresc și servesc ca zonă de drenaj limfatic. Colocvial, limfangita este cunoscută și sub denumirea de "intoxicații sanguine". Această denumire este însă înșelătoare, deoarece limfangita nu are loc în sânge și nu poate fi comparată simptomatic cu sepsisul, adică intoxicația cu sânge. Cu toate acestea, în cazuri foarte rare și severe de febră mușcătoare de șobolan, limfangita poate fi etapa preliminară a sepsisului adevărat. Pentru a face acest lucru, însă, infecția trebuie să fie atât de pronunțată încât să se poată răspândi în fluxul sanguin.